copilul din noi trăiește

inocența mirarea întrebarea

sunt calități prețioase

păstrate din copilărie

uităm că le avem

preocupați să definim

lucruri inutile

drept priorități

hrana copilului interior nu-i costisitoare

o clipă de răgaz

de amintiri duioase

colțul acela de casă

unde în singurătate

în pace

ne regăsim în fața icoanei

înalțăm o rugă

omul de lângă noi să reușească

vom fi mereu tineri

dacă învățăm

bucuria unui copil

când descoperă lumea…

Rodica Dascălu / Copilul interior /

mă surprind deseori

reflectând la oamenii întâlniți

de-a lungul vieții

cândva

mintea stabilea ierarhii

percepeam oamenii ca fiind buni, răi

acum simt altfel

fiecare om întâlnit mă ajută să descopăr

ceva neștiut despre mine însămi

după anii trecuți peste noi toți

ne revedem imaginar la o întâlnire

în universul meu interior

întâmpin aleșii oaspeți

cu un cuvânt de recunoștință

conturul chipurilor s-a șters

a rămas însă lumina prețioasă

lecția nemuritoare

primită-n dar

de la fiecare om întâlnit

pe o anumită treaptă a vieții

urcuș spre veșnicie…

Rodica Dascălu / Recunoștință /

îngerul meu păzitor

a luat o hotărâre neașteptată

aceea de a se întâlni

în mine însămi

preț de câteva clipe

cu îngerii păzitori

ai celor pe care-i iubesc

purtători de aripi argintii

îngerii

deslușesc taina iubirii

chiar în cameră împodobită-n roșu

a inimii

devenită neîncăpătoare

mesagerii puterilor cerești

au inundat cu lumină

și celelalte organe vitale

creierul, plămânii

o bătaie de aripi

și-o rugă fierbinte

au fost de-ajuns

trupului meu obosit

ca prin infuzie de iubire

să se vindece…

Rodica Dascălu / Infuzie de iubire

noaptea

cu mantia ei de umbre

învăluie satul

în curtea casei

eu cu mine însămi

vântul adie ușor

foşnind frunzele viţei de vie

greieri nevăzuți

își exersează cântul

licuricii minuscule lămpi

scânteiază în întunericul de nepătruns

glasurile unor tineri gălăgioși

întrerup liniștea adâncă

cu privirea ațintită spre înalt

aștept ca senina boltă cerească

lăcaș pentru miliarde de stele

să-și dezvăluie frumusețea

Luna, Calea Lactee, Carul Mare

și Carul Mic cu a sa Stea Polară

corpuri cerești îndelung studiate de savanți

pentru mine sunt prieteni

aflaţi pe un tărâm îndepărtat

și totuşi

atât de apropiaţi fiinţei mele lăuntrice

parteneri de suflet într-un dialog imaginar

puterea de a depăși obstacolul

își are izvorul

în copilăria îndepărtată

când stelele

îmi vegheau lăuntrul sufletului

dăruindu-mi iubire…

/ Rodica Dascălu / Nostalgie  /

un suflet liniștit descătușat de frică

e-n stare de a hoinări dincolo de timp și spațiu

în adâncuri

o sensibilitate față de tot ce există

de la firul de iarbă la fluviu

la muntele scăldat în lumina după amiezii

se naște

frumusețea luminii

o forță ce iese din matcă

se revarsă

un izvor de munte tâșnind dintre stânci

croindu-și drum în vuiet de cascadă

cântă

un plop ale cărui frunze tremură în bătaia vântului

foșnește

și fără dansul frunzelor

și fără cântecul izvorului

și fără sensibilitatea sufletului

e ca și cum viața nu există…

Rodica Dascălu / Sensibilitate /

între văzut și nevăzut

hotarul e fin și permeabil

un dute-vino continuu

dacă accepți că suferința

printr-o lacrimă de căință

îți deschide ochii interiori

vei descoperi înțelesul

călătoriei lăuntrice

lecțiile predate din înalt

au o cerință obligatorie

se cer a fi învățate

în relație cu semenii

existența se împletește cu căutarea interioară

lecția ta nu poate fi separată de lecțiile celorlalți

doar sensul acestor crâmpeie de viață

este mereu același

IUBIREA…

/ Rodica Dascălu / Căutări

oglindă a unor suflete zbuciumate

ce nu-ndrăznesc să creadă

că ascund comori în adâncuri

cerul acoperit cu nori plumburii

câteodată

e locul unde gândurile întunecate se adună

ele nu pot sta prea mult în preajma Luminii

și se întorc pe pământ

sub formă de furtuni

sau evenimente neașteptate

dacă-am descoperi comoara din noi

iubirea ar ieși la iveală

ce oglindă senină ar fi cerul…

/ Rodica Dascălu / Comoara din adânc

Când toamna își dezvăluie culorile,

Îmi fac mii de iluzii,

Sperând că va dăinui o veșnicie,

Curcubeul pădurii.

Într-o dinamică continuă,

Formele se nasc din ele însele,

Armonia culorilor se risipește,

Copacii rămân goi,

Iar podoaba frunzișului

Și cântecul păsărilor

Devin amintiri de spus la gura sobei…

Doar pârâul furios pe propria-i singurătate,

Melancolic și totuși viu, prin susurul său,

Insuflă viață

Peisajului trist de noiembrie,

Înviorat, ici colo, cu verde de brad…

Rodica Dascălu / Iluzii de noiembrie

Înainte de imprevizibila cădere a brumei,

Culoarea frunzelor de salcâm

Prefigurează galbenul auriu al mierii.

Cândva,

Într-o primăvară târzie,

O plantație cu salcâmi tineri

Mi-a atras privirea

Prin florile albe

Grupate-n ciorchini,

Izvoare de parfum suav și nectar.

Mustind de clorofilă,

Frunzele hrănite cu seva din adâncuri,

Mângâierea soarelui

Și truda roiurilor de albine,

Dar și tainica lucrare a omului

Transformă nectarul florilor albe de salcâm

În miere aurie, alean de vindecare,

Simbol al nodului divin ce leagă lucrurile.

Da

merită să trăim,

pentru a fi o smerită verigă,

în acest lanț nesfârșit al transformării

nectarului florilor de salcâm în miere…

/ Rodica Dascălu / Galben auriu

Liniștea seninului

Unei nopți de vară,

Mă ajută să redevin copil,

Contemplarea universului

Îmi insuflă smerenie,

Suntem atât de mici,

În raport cu imensitatea acestuia…

Lumina lăuntrică tânjește

S-ajungă pe bolta senină,

E precum un dor de Acasă…

O rază rătăcită-n univers,

Ce vine tocmai din Steaua Polară,

Îmi propune o călătorie,

Pentru suflet…

Pornim la drum,

Parcă-i un vis,

Atâta doar că raza mă poartă

Spre lăuntrul din mine,

Călătorind spre adânc,

Lumea exterioară,

Acea identificare cu griji, dorințe și iluzii,

Devinte tot mai neînsemnată…

Daca sufletu-mi va atinge cerul nemuririi,

Nimeni nu știe,

Importantă rămâne alegerea

Unui suflet de a se desăvârși…

/ Rodica Dascălu / Contemplare