Se făcea că,

Sufletul meu avea aripi,

Zbura spre Acasă

În ritmul bătăilor obosite,

De-atâtea încercări,

Ale inimii.

Era purtat de-o undă uriașă,

Indiferentă și totuși plină de viață,

Nu îi era nici bine, nici rău,

Nu gândea și nu simțea…

Dincolo de timp,

Precum o mișcare blândă

O frumusețe,

Un cântec nesfârșit ce înceta

Și renăștea din el însuși,

O vie respirație.

Înaripat zbura-n vis,

Spre nemurire,

Sufletul…

/ Rodica Dascălu / Vis,

Casa parintească-i cufundată

Într-o singurătate solemnă,

În poartă nu mă așteaptă ca altădată,

Cu mâna streașină la ochi, tata.

Fac primii pași în grădină…

Pentru a-mi atenua durerea,

Dumnezeu mă-ntâmpină zâmbindu-mi,

Prin câteva fire de zambile înflorite,

Sunt fragile și au doi-trei clopoței albaștri,

Culoarea ochilor tatei…

Din fundația de beton a casei,

Minune,

A răsărit și înflorit,

Un fir stingher din aceeași floare,

Semn că viața merge mai departe,

Trăgându-și seva din trecutul devenit tăcere,

Neprețuită amintire,

Renaștere…/

Rodica Dascălu / Fărâmă de viață /

Pe o punte invizibilă,

Situată între două lumi,

Sufletul pendulează continuu,

În căutarea propriei străluciri.

E seară,

În spatele ferestrelor luminate,

Întrezăresc o dinamică de neoprit a vieții,

Drame, singurătăți, bucurii, speranțe, …

Rămân în exterior și privesc cerul cenușiu,

Dincolo de nori, există-un adânc,

Un înțeles,

Pe care-l pot regăsi,

Întorcându-mă în mine însămi.

Învățând din timp,

Să călătoresc spre izvorul vieții,

Când bezna mă învăluie în lume,

Nu-mi este greu să aprind lumina interioară

Și să-mi hrănesc sufletul,

Cu o rugăciune

Pentru vii și adormiți…

/ Rodica Dascălu / Înțeles /

Dacă sufletul se bucură

Și zâmbește,

Strălucire va dărui privirii.

Dacă sufletu-i plin de zbucium

Căutându-se pe el însuși în toiul furtunii,

Zbatere va dărui privirii.

Dacă sufletul la finele căutării devine liniște,

Seninătate va dărui privirii.

Dăruim ceea ce suntem,

Bucurie, zbucium, liniște…

Privirea e cea în care își pune pecetea

Viața noastră lăuntrică,

O grădină cu flori și spini,

Cu locuri însorite,

Dar și zone răcoroase și umbrite,

Străfulgerate, din când în când,

De lumină.

/Rodica Dascălu / Dăruim ceea ce suntem

O zi luminoasă, ca oricare alta,

Cerul e atât de senin,

Încât, doar dârele albe,

Desenate de zborul avioanelor,

Tulbură imensitatea albastră.

Ascult clipocitul pârâului

Curgând prin oraș,

Și descopăr o „mini cascadă”.

Valurile apei înspumate

Par o dantelă imaculată,

Iar susurul devine intens.

Privesc apa purtând frunzele aciculare ale sălciilor…

Oprindu-se în apropierea acestei mici căderi de apă,

Ele formează un covor țesut cu fir colorat

În nuanțe verzi, gălbui.

În timp ce zgomotul oraşului,

Aproape că acoperă cântecul pârâului,

Pe acoperişul din ţiglă roşie,

Porumbeii gri, albi ori maronii

Gânguresc în soarele amiezii.

De câte ori mă apropii,

Se ridică cu toţii în zbor

Descriu un cerc amplu,

Coboară lin în pârâul limpede,

Bucurându-se parcă, de sosirea mea.

Merg agale şi observ oamenii, casele,

Un stol de vrăbii a poposit pe o tufă de măceș,

Gureşe şi certăreţe

Mă fac să tresar,

Și…gândurile, scenariile întortochiate ale minții se risipesc,

O blândă inocență mă învăluie,

Fac parte din ea și mă cuprinde

În preaplinul ei,

Revărsându-se…

Rodica Dascălu / Inocență/

La prima vedere sunt fiică, mamă, soție, soră, prietenă,

Dincolo de aceste roluri pe care le am în realitatea imediată,

Cine sunt?

Sunt cea care aude foșnetul copacilor,

Acompaniat de trilurile păsărilor,

Plecate de mult în depărtări,

Dar ale căror glasuri

Trăiesc încă-n unduirea ramurilor pădurii…

Sunt cea care pășește pe covorul de iarbă,

Țesut cu fir mov de anghinare presărat cu flori de câmp,

Scăldate-n boabe de rouă

Oglinzi pentru zorii dimineții…

Sunt cea care rămăne în contemplare și fără grai,

Toamna, în fața peisajului,

Pictat cu talent de o mână divină,

În care se reflectă culorile verzi-gălbui-ruginii ale pădurilor,

Peisaj înviorat din loc în loc

Prin sângeriul fructelor de scoruș, măceș și cătină…

Sunt cea care privind cursul unui pârâu

Îi ascult susurul și uit unde mă aflu,

Curgerea indiferentă a apei

Devenind însăși eternitatea vieții…

Sunt cea care vede dincolo de aparență,

Într-o continuă mișcare, un fluid ce ne unește

Prin ceea ce avem cu toții mai bun,

Sufletul,

Scânteia divină

Despre care uneori nu știm că ne locuiește

Și că are drept hrană iubirea…

/ Rodica Dascălu / Cine sunt…

Mi-e dor de mine cea de demult,

În mediul mirific al copilăriei,

Aveam un anume talent de a trăi simplu,

Anii au trecut, m-am îndepărtat de perioada aceea,

Când, dacă o gâză își rupea o aripă, plângeam…

Am început să pășesc indiferentă prin viață,

Convinsă fiind că A AVEA este tot ce contează.

O mână din înalt dorea să mă salveze

Să-mi modeleze sufletul,

Să-nțeleg că A FI e chiar sensul vieții…

Și testele au venit în avalanșă

Sub diverse chipuri, al părăsirii de către un prieten

Cel mai adesea,

O boală…

Corigentă mereu la lecțiile vieții,

Percepând că totul se repetă,

Întocmai ca la o școală adevărată,

M-am întors spre mine însămi,

Să găsesc răspunsuri

La lecțiile ce nu conteneau să trezească în mine

Reflecții și întrebări…

Într-o zi, fericită,

Credeam că m-am trezit,

Și,

Că prin călătoria-n adânc am aflat liniștea dătătoare de viață.

Dar m-am înșelat,

La cel mai mic obstacol,

Tot ce-am clădit se prăbușește,

Dar ceva tot s-a schimbat:

Am învățat

Să nu zăbovesc prea mult în genunchi

Și ridicându-mă,

Să accept că chiar în suferință,

Există viață și bucurie de A FI…

/ Rodica Dascălu, Lecții /

Atentă la detalii, privesc o pasăre cântătoare,

Ce și-a găsit refugiu pe creanga unui pom uscat.

Mică, cenușie, de mărimea unei vrăbii,

Împodobită cu mici pete de culoare,

Când cântă,

Devine izvorul unor ecouri cristaline,

Ce se propagă în triluri prelungi,

Iar aripile ei cenușii, evantaie sonore,

Acompaniază cântul.

Știindu-se observată,

Își ia zborul,

Și în libertatea ei deplină,

Se așează pe ramura unui arbore

Cu frunzișul încă verde,

Unde, ascunsă privirilor

Face ceea ce știe ea mai bine…

Generoasă, dăruiește arborelui care-i este casă

Cântul ei,

Iar acesta fremătând de bucurie

Primește darul păsării,

Și îl păstrează

Pentru zilele

Cand viscolul va spulbera zăpada,

Acoperind cărările pădurii,

Iar amintirea zilelor senine,

Îi va fi de folos.

Păstrându-le în inima lui de arbore,

Soarele, cântecul păsărilor, adierea vântului, veselia oamenilor,

Toate îl vor ajuta să ajungă teafăr în primăvară,

Anotimp al renașterii,

Și al unui nou înțeles,

Că prietenia,

Cu ale ei momente de magie,

Se întrețese pe aceste tandre gesturi de iubire,

Și armonie…/

Rodica Dascălu / Magia prieteniei

Un pui de prun smuls din grădina casei

În care m-am născut,

Și replantat în curtea casei

Ce abia începea să prindă contur

Și avea să devină cuibul

Frumoșilor ani ai adolescenței,

Îmi stăruie în amintire.

Imaginea tânărului pom,

Cu rădăcinile pline de bulgări de pământ,

Singuratic, ofilit și stingher,

Salvat de tata ca prin minune

Mă urmărește încă.

A fost primul pom plantat în noua grădină,

Și într-o zi de primăvară târzie,

Unduindu-și tulpina în bătaia soarelui

Cu frunzele verzi inundând evantaiul coroanei

Prunul prinde viață.

De câte ori mi-am schimbat locul,

Am găsit forța de a mă adapta,

Amintindu-mi de rădăcinile pomului,

Care s-au înfipt adânc în noul pământ,

Sorbindu-i cu nesaț seva.

Sunt asemeni lui,

Peste câțiva ani, aceeași plecare

Dar nu de pe o uliță a satului pe alta,

Ci în oraș, urmat de alte locuri

Și totul continuă.

Așa e viața mea,

Ori de câte ori e momentul

Să încep o nouă etapă,

Să cunosc oameni,

Să trăiesc alte experiențe,

Devin purtătoarea acelorași rădăcini,

Nu am mai găsit vreodată un sol asemănător.

Cu rădăcinile înfipte în anii copilăriei,

Cu sufletul deschis spre Cer

Îmi continui călătoria. /Rodica Dascalu, Rădăcini

Crestele munților abia se întrezăresc,

În fâșii orizontale, nori plumburii alunecă

Printre culmile împădurite,

Cu brazi veșnic verzi,

Adânc înrădăcinați în oceanul de liniște.

Crengile lor sub forma unor aripi

De păsări,

Trepte spre vârful coroanei,

Săgeată îndreptată spre cer,

Sugerează zborul și destinul omului,

Acela de a-și accepta existența

Și a-i găsi sensul…

Un ceas de singurătate în fața măreției naturii,

Bucură sufletul, hrănindu-i rădăcinile

Împlântate în realitatea aceea vie,

Stare în armonie,

De a asculta vocea divină,

Grăind prin glasul conștiinței,

Apoi prin fiecare arbore…

Și de a-L slăvi în liniște

Printr-un permanent imn de iubire,

Închinat naturii

Și semenilor!

/Rodica Dascălu / Hrana sufletului/