Plouă neîntrerupt,

Iar zilele mohorâte de toamnă,

Devin cenușii,

Asemeni norilor

Ce nu contenesc

Să-și scuture aripile, plouând.

Depănând firul amintirilor,

Cobor în adânc,

Redevin copil,

Și descopăr

Bucuria de a-mi oglindi chipul

În picătura de ploaie,

De a privi florile împrospătându-și culorile,

Înfiorate de atingerea apei…

Apoi nu mică-i veselia iscată

De apariția primei raze de soare,

Care, întâlnindu-se cu misterioasa picătură

Își schimbă brusc drumul,

Dăruind lumina cine știe cărui colț umbrit

Al inimii…

Și deodată ziua mohorâtă de toamnă,

Primește din miracolul copilăriei

Lumina, ce transformă cenușiul

În culoare…

/ Rodica Dascălu, Lumina ploii

Pășesc prin tunelul

Îmbrățișării crengilor de brazi,

Purtătoare a unor ghirlande,

Făurite din lacrimi de ploaie.

Plouă mărunt,

În ritmul bătăilor inimii mele…

În căderea lor din norii plumburii,

Se opresc pe crengile de brad, picăturile,

Minuscule boabe transparente,

Univers magic.

La cea mai mică undă de gând

Ce se propagă în văzduh,

Acestea, fragile și delicate, curg.

Mă-ntreb: sunt lacrimile mele neplânse

Sau clipa mea de veșnicie încorporată în divina picătură?

Rodica Dascălu / Lacrimi neplânse

Vuiește pădurea de salcâmi,

Frunzișul colorat, precum o acuarelă

În nuanțele verzi-gălbui ale toamnei,

Permite unei raze de lumină,

Să fie…

Deodată, vântul se oprește,

Liniștea ia în stăpânire valea,

Doar pârâiașul-ndrăznește și susură ușor,

Jucăuși fluturi albi și negri dansează-mpreună

Acompaniați de zumzetul unei albine.

Simt liniștea pătrunzându-mi în suflet,

Înaintează în mine, separând lumina de-ntuneric

Arătându-mi drumul spre casă.

La un semn din nevăzut,

Vântul surprinde blânda rază de lumină,

Cu vuietul lui,

Aceasta, mesageră a unui tărâm din alte lumi

Spre care sufletul tânjește să ajungă,

Se retrage, luând cu ea tăcerea…

Uvertură a unui cânt nesfârșit,

Din Împărăția lui Dumnezeu…

/ Rodica Dascălu / Cânt nesfârșit

Atingând, măcar o clipă,

Tărâmul tainic din noi înșine,

Descoperim cheia înțelesului

Că viața lăuntrică,

Nu-i în opoziție și nici-n conflict,

Cu lumea exterioară,

Acestea în armonie fiind,

Se naște tandrețea,

Când totul începe să se transforme

Și să devină iubire….

/ Rodica Dascălu, Rezonanță

Plimbându-mă pe aleile bătrânului parc,

Natura îmi dă binețe la fiecare pas,

Privesc spre înalt și admir

Graţia arborelui exotic catalpa,

Împodobit cu păstăi verzi

Și frunze mari în formă de inimi,

Ruginii acum, toamna.

Mi-am amintit,

Iunie…

Pășeam absentă printre florile,

Așternute pe alei,

Până-ntr-o zi, când, privind copacul

Încărcat cu flori albe,

Suav parfumate,

Grupate în ciorchini piramidali,

Am trăit miracolul,

De a vedea frumusețea.

Absorbit de gânduri, sufletul meu,

Să observe atent natura și darurile ei,

Uitase.

Căutăm adesea să trăim o minune,

Așeptând să o găsim la capătul

Unor drumuri lungi

Și obositoare.

De fapt, miracolul se află

În noi și lângă noi,

Deghizat, uneori, într-un copac înflorit

În bătrânul parc al orașului….

Să ne reamintim,

Pentru darul de a vedea frumusețea Vieții

Să mulțumim.

Rodica Dascălu / Miracol

Cândva mi-am împotmolit pașii pe drum,

Aveam de trecut o barieră,

Aceea de a fi refractară la adevărul

Că cerul și pâmântul sunt în comuniune,

Iar temelia existenței e bucuria.

Vedeam bezna învăluindu-mă,

Iar tristețea devenise un mod de a fi.

Cu blândețe te-ai apropiat, om bun,

Spunându-mi:

„Soluții există

Deschide-ți ochii să le deslușești

Și roagă-te!”

Orice încercare de a-mi deschide sufletul

Se lovea de propria-mi neputință,

Nu găseam înțelesul

Minunii de a trăi fără frică,

De a mă lăsa îmbrățișată de iubirea divină.

A fost de-ajuns străfulgerarea unei clipe,

Ridicându-mi ochii spre cer am primit

O blândă mângâiere,

Facă-se voia Ta, Doamne!

_ Rodica Dascălu, Om bun

Dacă pentru a-mi vedea chipul

E de-ajuns o oglindă bine lustruită,

Adevărat mister este să-mi văd

Sufletul, exprimat prin propria-mi privire,

Reflectat de omul din preajmă-mi,

Oglindă vie pentru lăuntrul din mine.

/ Rodica Dascălu, Oglindă vie

Îmi încep povestea zilei întrebându-mă,

Ce aleg să trăiesc pentru a fi fericit?

Geana roșiatică a unui răsărit de soare,

Culorile ce îmi încântă privirea,

Armonia unui cântec

Sau poate surpriza din glasul unui prieten

Căruia îi urez o zi bună,

Toate îmi înduioșează sufletul.

Apoi, ar mai fi sănătatea

Pentru care îmi exprim recunoștința,

Darul primit sub forma gândului curat,

De ce nu, parfumul desprins din raiul copilăriei,

Dar și tăria de a trăi singurătatea,

Ca pe o binecuvântare

Sau de a suporta mai ușor indiferența,

Scăldându-mi sufletul în acel ocean de pace,

Aflat în mine, unde doar credința îmi este călăuză.

Rodica Dascălu / Ce mă face azi fericit?/

O continuă alergare-i existența,

Trăiesc, uneori, la suprafața lucrurilor,

Judec, compar, stabilesc ierarhii.

Caut cu frenezie fericirea,

Umplând cu obiecte, golul din suflet.

Când e vorba de introspecție

Timpul nu e prea generos,

Înaintez greoi spre adâncuri.

Nu suntem un simplu șir de oglinzi,

Care reflectă fidel lumea de-afară,

Noi, oamenii, mai mult de-atât,

Suntem prefacere continuă,

Devenire,

La orice pas greșit, aripa unui înger

Din alte tării pe creștet ne-atinge,

E timpul să găsiți drumul drept, ne spune.

Dacă suntem prezenți, înțelegem

Că renunțând la prejudecăți și orgolii,

Învățam să prețuim sufletul,

Dând valoare și vieții unui om de alături.

/Rodica Dascălu/Devenire

Stau și observ în liniște,

O ciocănitoare cu penaj multicolor,

Străpungând liniștea pădurii,

Toacă în scoarța unui mesteacăn.

În cădere, frunzele galbene

Descriu traiectorii în spirală,

Spre covorul arămiu.

Generos, soarele își trimite razele,

Iar umbra copacilor

Desenează forme de vis.

Copiii cu bucle aurii se învârt

În ritmul dansului frunzelor,

O mirare-i lumea pentru ei,

Și, lipsiți de teamă, iscodesc în jur.

Gândurile mele se prind

În dansul amintirilor din alte toamne,

În lăuntrul meu pășește

Bucuria de a fi un minuscul pas

În marele dans al vieții. / Dascălu Rodica / Dansul vieții