Haruki Murakami, 1Q84 ( fragmente )

„Tengo se ridică şi se uită pe fereastră. La capătul gazonului se vedeau rândurile întunecate de pini plantaţi să protejeze de vânt, iar dincolo de ei se auzeau valuri. Erau valurile aspre ale Pacificului, cu rezonanţe întunecate şi grele, în care găseai îngrămădite multe suflete, fiecare murmurându-şi povestea. Căutau să atragă şi mai multe suflete, şi mai multe poveşti.”

(…..)

„Când se sătura de citit cu voce tare, rămânea pur şi simplu acolo, uitându-se la tatăl său în comă. Încerca să ghicească ce se întâmpla în creierul lui. În interiorul craniului aceluia zdravăn ca o nicovală veche oare ce gânduri se ascundeau şi sub ce formă? Sau nu mai rămăsese nimic? Era oare ca o casă părăsită, din care a fost scoasă toată mobila şi în care nu a mai rămas nici un semn că acolo a locuit vreodată cineva? Dar chiar şi aşa, în pereţi şi în tavan trebuie să se fi impregnat imagini şi amintiri. Lucrurile crescute vreme îndelungate nu pot dispărea dintr-o dată în neant. Poate că bătrânul era întins pe patul de spital, în acel sanatoriu de la malul mării, dar în acelaşi timp, era înconjurat de amintiri şi de imagini pe care nu le vedea nimeni altcineva, ascuns în întunericul mut din mintea sa.”

(…..)

„Primul lucru pe care-l făcu Tengo fu să tragă în lături draperiile şi să deschidă larg geamurile. Era o dimineaţă plăcută şi trebuia să aerisească. Afară era răcorică, dar nu chiar frig. Razele soarelui pătrundeau prin ferestre, iar briza mării flutura draperiile. Un pescăruş lunecă peste rândul de pini, purtat de curenţii de aer, cu picioarele strânse. Un stol de rândunele oprite în dezordine pe cablurile de curent îşi schimbau fără încetare poziţia, ca nişte note muzicale pe care cineva le rescria de zor. Un corb cu ditamai ciocul poposise pe un felinar de stradă şi se gândea încotro să o apuce, scrutând precaut împrejurimile. Câteva firişoare de nori pluteau în înaltul cerului, atât de sus şi atât de departe, încât păreau o abstracţie care nu are nici un fel de legătură cu treburile oamenilor.
Întors cu spatele la tatăl său, Tengo privi o vreme pe fereastră lucrurile însufleţite şi cele neînsufleţite. Cele care se mişcau şi cele imobile. Era priveliştea obişnuită, nimic nemaivăzut. Fiindcă lumea trebuia să meargă înainte, mergea înainte. Ca un ceas deşteptător ieftin, îşi îndeplinea inofensiv funcţia care-i fusese încredinţată. Tengo privea această lume absent, încercând să mai amâne un pic să-şi privească tatăl în faţă, dar nu putea, bineînţeles, să evite lucrul acesta la nesfârşit.”

(…..)

„Acolo unde e lumină e şi umbră, iar acolo unde e umbră e şi lumină. Nu există umbră fără lumină şi nici lumină fără umbră.”

(…..)

„În văzduhul iernatic pluteau ca de obicei două luni, una mare şi galbenă, una mică şi verde. Nori de felurite forme şi mărimi alunecau cu iuţeală pe cer. Erau albi şi compacţi, clar conturaţi şi arătau ca nişte sloiuri de gheaţă purtate către mare de un râu dezmorţit. Privind norii aceea apărând de nicăieri şi dispărând în neant, Aomame se simţi transportată la capătul lumii. Sunt la Polul Nord al raţiunii, îşi spuse. Mai la nord de aici nu există nimic. De aici încolo se întinde doar o nebuloasă de neant.”

(…..)

„Faptul că tatăl său se prăpădise nu îl tulburase neapărat. Petrecuse două săptămâni alături de el şi părea să-şi accepte moartea iminentă ca pe un fapt împlinit. Suna ciudat, dar parcă odată ce se hotărâse, apăsase singur pe întrerupător şi intrase în comă. Doctorii nu reuşiseră să identifice motivul care cauzase starea comatoasă. Însă Tengo ştia. Tatăl lui se hotărâse să moară. Sau îşi abandonase voinţa de a mai trăi. Împrumutând expresia lui Kumi, ca ” frunza unui copac”, îşi stinsese lumina conştiinţei, închisese toate porţile simţurilor şi aşteptase să-i vină vremea.”

(…..)

„Se gândi apoi la gaura întunecată, rămasă căscată, undeva în lume. Nu era prea mare, dar era adâncă. Dacă se uita înăuntru şi striga tare în ea, oare putea să mai poarte o conversaţie cu tatăl său? Morţii spun adevărul? (….) Dacă ai fost sau nu tatăl meu adevărat, asta nu mai contează, zise Tengo către gaura neagră. Poate să fie cum o fi, nu mă deranjează. Oricum, tu ai murit ducând cu tine o parte din mine, iar eu am rămas în viaţă ducând cu mine o parte din tine. Că suntem sau nu legaţi prin sânge, e un fapt care nu se mai poate schimba. Timpul s-a scurs deja, lumea a mers înainte.”

(…..)

„Tengo se întinse pe pat, îmbrăcat cum era, şi învârti în minte diverse posibilităţi. Ultima dată când o văzuse pe Aomame, avea zece ani. Acum amândoi aveau treizeci. În tot acest timp, amândoi trecuseră prin multe experienţe. Unele plăcute, altele mai puţin plăcute (şi probabil că acelea din urmă erau mai numeroase ). Sigur apăruseră multe schimbări, în înfăţişarea, în firea lor, în mediul lor de viaţă. Acum nu mai erau un băiat şi o fată. Acea Aomame oare chiar era Aomame pe care o căuta el? Era el chiar Tengo Kawana pe care îl căuta ea? Tengo îşi imagină că se întâlneau în seara aceea pe tobogan, se priveau de aproape şi erau amândoi dezamăgiţi. Poate nici măcar nu găseau ceva de spus. Asta chiar se putea întâmpla. Ce mai, ar fi fost de-a dreptul ciudat dacă nu ieşea aşa. Poate că de fapt nici n-ar trebui să ne întâlnim, zise el către tavan. N-ar fi mai bine să rămânem separaţi, gândindu-ne fiecare cu drag cât de mult ne-am dori să ne revedem? Aşa putem să trăim purtând la nesfârşit această speranţă în suflet. Speranţa aceasta e ca o mică, dar foarte importantă sursă de căldură care încălzeşte până în miezul fiinţei noastre. O mică flacără pe care am protejat-o în căuşul palmei, ferind-o de vânt. Dacă ar năvăli peste ea suflul realităţii, s-ar putea stinge cu uşurinţă. (….) În acel moment, cel mai mult și mai mult avea nevoie de înţelepciune. O înţelepciune a nopţii, adânc înrădăcinată în pământ. Un lucru care nu putea fi găsit decât într-un somn profund.”

(…..)

„Tengo se imagină pe tobogan, învăluit în lumina felinarului. La momentul respectiv nu avusese deloc senzaţia că era privit. Oare de unde se uitase la el? Nu contează de unde, îşi zise el. Nu e o chestiune importantă. Indiferent de locul din care mă privea, m-a recunoscut imediat. La acest gând, un val puternic de bucurie îi străbătu întreg corpul. Aşa cum şi eu m-am gândit mereu la ea de atunci, aşa s-a gândit şi ea la mine. Lui Tengo i se părea incredibil că în lumea aceasta ca un labirint mişcător, inimile a doi oameni care nu s-au mai văzut nici măcar o dată timp de două zeci de ani – a unui băiat şi a unei fete – să rămână la fel de legate una de cealaltă.”

(…..)

„Cei două zeci de ani se topiră înlăuntrul lui într-o clipită, amestecându-se într-un vârtej. Toate imaginile, cuvintele, valorile pe care le acumulase între timp se adunară la un loc, luând în mijlocul inimii lui forma unei coloane groase care se învârtea ca roata olarului. Tengo privea scena în tăcere, ca un om care asistă la distrugerea şi renaşterea unei planete. Aomame păstra şi ea tăcerea.Amândoi stăteau muţi pe toboganul îngheţat, strângându-se de mână. Erau din nou băiatul de zece ani şi fata de zece ani. Un băiat singur şi o fată singură. Sala de clasă după sfârşitul orelor, la începutul iernii. Cei doi nu erau în stare şi nici nu ştiau ce anume să-şi ofere şi ce să ceară unul de la celălalt. De când se născuseră, nu fuseseră iubiţi cu adevărat de nimeni şi nici nu iubiseră cu adevărat pe cineva. Nu îmbrăţişaseră pe nimeni şi nimeni nu-i îmbrăţişase. Nu ştiau nici unde avea să-i ducă mai departe gestul lor. Pătrunseseră atunci într-o încăpere fără uşă. Nu mai puteau ieşi de acolo şi nimeni nu putea nici să intre. Ei nu-şi dăduseră seama atunci, dar acela era unicul loc desăvârşit din întreaga lume. Un loc infinit de izolat, dar neatins de singurătate.”

“Ca şi cum din greşeală ar fi intrat într-o cameră străină şi, de panică, nu găsea fereastra. Care era şi rămăsese deschisă. Şi se agita de la un perete la altul bătând din aripi, lovindu-se de lampă, de tavan, de mobile. Nu cumva să încerci să o ajuţi să găsească ieşirea: n-ai s-o poţi ajuta. Orice mişcare a ta riscă să-i mărească disperarea în loc sa iasă afară spre libertate, dacă nu eşti atent, ai s-o faci să zboare spre încăperi interioare unde din nou se va lovi cu aripile de geamuri. Singura cale de a o ajuta e să nu încerci să o ajuţi. Să te faci cât mai mic. Să stai ca împietrit. Să te faci una cu peretele. Să nu te mişti. Oare fereastra a fost şi a rămas într-adevăr deschisă? Oare sper într-adevăr că ea o să poată zbura?  Sau stau la pândă nemişcat, cu ochii mei împietriţi, aşteptând să se prăbuşească, în sfârşit, vlăguită. Şi atunci să mă pot apleca asupra ei şi să am grijă de ea ca la început. De la început.”

………………………………………………………………………………………………………………………………..

„ Chiar şi prezentul, adică momentul precis în care te găseşti acum, chiar aici, în plină călătorie, sau în somn, sau făcând dragoste, sau clipa care te traversează când stai singur cu tine însuţi, treaz şi tăcut, în haina ta de piele uzată, pe locul de lângă fereastră, într-un zbor lung de noapte într-un avion apropape gol, chiar şi clipa aceea care aparţine prezentului pare că nu cere nimic de la tine decât să fii prezent, să o trăieşti şi să primeşti pe cât e posibil ceea ce îţi arată sau îţi face. Ca o apă care curge încet pe sub pleoapele închise de oboseală.”

…………………………………………………………………………………………………………………………………

„În loc de secretul respiraţiei controlate, inventat ca să nu mă piardă în prima seară, am descoperit un alt secret care începea să mă pasioneze: când făcea cunoştinţă cu străini, chiar şi întâlniri întâmplătoare, ştia să detecteze imediat răutatea. Ipocrizia. Sau generozitatea. Chiar şi la cei pe care eu însumi îi consideram complicaţi, enigmatici, apăraţi ca de un zid de o imagine lustruită sau ascunzându-se în spatele unor manevre care te cucereau, ştia întotdeauna să distingă instantaneu ce e bine şi ce e rău: înrăit, naiv,generos, împietrit, aşa clasa ea lumea. Şi în cald sau rece. Dacă nu clasa, plasa oameni, locuri, păreri, pe o scară de temperaturi (…..). Iar Noa spunea: E simplu, numai cine vrea să cunoască ce e rău şi ce e bine ştie. Iar cine nu, înseamnă că a ales să nu ştie.”

………………………………………………………………………………………………………………………………………

„ Şi să vă mai spun ceva? Adevărata noastră problemă e că noi înşine nu suntem în stare să ne entuziasmăm pentru nimic. Asta-i nenorocirea adevărată.Cine simte că nimic nu mai e urgent se răceşte şi moare încet-încet.(….) Trebuie să începem să „vrem”. Să ne ţinem cu amândouă mâinile de viaţa asta, ca să nu ne scape, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. Altfel totul e pierdut.”

……………………………………………………………………………………………………………………………………..

„Cine dă dovadă de puţină generozitete o să găsească generozitate oriunde.”

10 decembrie 2013 la 17:35

„Am aşteptat până în ultima clipă ca să-mi deschid inima faţă de tine. Frăţioare, în aste două luni de când sunt aici am simţit trezindu-se la viaţă în sufletul meu un om nou, un om nou a înviat în mine! Zăcea zăvorât în adâncul meu şi poate că n-ar fi ieşit niciodată la iveală de n-ar fi fost lovitura asta de trăsnet. Mă cutremur numai când mă gândesc! Ce-mi pasă că voi fi silit să dau cu ciocanul douăzeci de ani în şir?… Îţi spun cinstit că asta nu mă înspăimântă de fel; singurul lucru de care mă tem e ca nu cumva să dispară noul-născut din mine! Acolo, în ocnă, sub pământ, poţi foarte bine să găseşti în preajma ta, alături de tine, o inimă de om într-un alt ocnaş, un criminal, şi să te apropii de el, pentru că şi acolo sunt oameni care trăiesc, care sunt în stare să iubească şi să sufere! Poţi să reînsufleţeşti inima lui amorţită de ocnaş, să te ocupi de el ani de zile ca să scoţi, în sfârşit, la lumină din negură un suflet mare, o conştiinţa călită prin suferinţe, să faci să renască în el un înger, să redai vieţii un erou? Sunt multe, foarte multe fiinţe ca astea, sute şi sute, şi suntem cu toţii vinovaţi faţă de ele! Pentru ce a trebuit oare să visez chiar atunci, în momentul acela, „copchilaşul”? „De ce să fie aşa sărman acest copchilaş? ”Nu crezi c-a fost o prevestire? Pentru el, pentru „copchilaş” am să mă duc la ocnă. Deoarece fiecare din noi este vinovat pentru toţi. Pentru toţi „copchilaşii”, căci există pe lume deopotrivă copii mici şi copii mari. Toţi sunt nişte „copchilaşi”. Pentru ei am să mă duc la ocnă, fiindcă odată şi odată trebuie să plătească cineva pentru toţi. Nu l-am ucis eu pe tata, şi totuşi, trebuie să mă duc la ocnă. Primesc aceasta suferinţă! Acum mi-am dat seama, aici… Între zidurile astea părăginite. Sunt mulţi, sute de făpturi omeneşti acolo, în hrube, sub pământ, cu ciocanele în mână. O,da, o să fim ferecaţi în lanţuri şi văduviţi de libertate, dar din noianul durerii noastre vom reînvia pentru bucurie, căci fără ea omul nu poate să trăiască, nici Dumnezeu să existe, pentru că Dumnezeu i-a dăruit omului bucuria, este privilegiul lui, marele lui privilegiu… Fă, Doamne, ca inima omului să se mistuie în rugăciuni! Cum aş putea să trăiesc acolo, sub pământ, fără Dumnezeu? Rakitin minte; dacă Dumnezeu va fi izgonit de pe faţa pământului, noi îl vom făuri din nou sub pământ! Un ocnaş poate şi mai puţin să trăiască fără Dumnezeu decât un om liber! Şi atunci noi, vieţuitorii din subterane, vom înălţa din adâncul pământului un imn tragic lui Dumnezeu, în mâna căruia se află bucuria! Slavă lui Dumnezeu şi bucuriei sale! Îl iubesc. Mitea rosti cu sufletul la gură această fantasmagorică tiradă. Era palid la faţă,îi tremurau buzele şi lacrimi i se prelingeau din ochi.

— Nu, viaţa e bogată, viaţa prisoseşte chiar şi în măruntaiele pământului! continuă el. Nici nu poţi să-ţi închipui, Alexei, cât de mult vreau să trăiesc în clipa de faţă… ce neistovită sete de viaţă e-n mine, ce dorinţă de a trăi conştient s-a născut în mine, uite-aici, între zidurile astea dărăpănate! E ceva ce Rakitin nu poate să înţeleagă, el nu râvneşte decât să-şi facă o casă şi să aibă chiriaşi, de aceea te aşteptam pe tine. Şi, la urma urmelor, ce înseamnă suferinţa? Nu mi-e frică de ea, chiar de ar fi fără sfârşit. Altădată m-am temut de ea, acum însă nu mă mai tem. Ştii, s-ar putea să nu scot un cuvânt la proces… Simt că am strâns în mine destulă putere ca să birui orice suferinţă, numai dac-aş putea să-mi spun în fiece moment: exist! Îndur mii de cazne, dar exist, mă zvârcolesc în chinuri, dar exist! Stau ferecat într-un turn, dar cel puţin trăiesc, văd soarele, şi… chiar dacă nu-l văd, ştiu totuşi că există. Şi atâta timp cât ştii că soarele luminează,înseamnă că trăieşti. Aleoşa, heruvimule, pe mine filozofia mă omoară, dar-ardracii-n ea! Fratele nostru Ivan… — Ce-i cu el? tresări Aleoşa, luându-i vorba din gură, dar Mitea nici nu-lauzi. — Vezi tu, înainte vreme  nu  eram  hărţuit de asemenea îndoieli, deşi  mocneau tăinuite în mine. Poate că tocmai din pricină că atâtea şi atâtea gânduri nelămurite clocoteau în sufletul meu, mă îmbătam mereu, săream la bătaie, umblam ca turbat. Dinadins probabil mă încăieram cu unul şi cu altul, ca să le astâmpăr în mine, să le înăbuş, să le strivesc. Ivan nu este ca Rakitin, el îşi ascunde gândurile. Ivan e ca un sfinx, tace, tace mereu. Ceea ce mă tulbură mai ales şi mă pune pe gânduri e Dumnezeu. Întrebarea asta mă frământă tot timpul. Şi dacă totuşi nu există? Dacă e adevărat ce spune Rakitin, că Dumnezeunu este decât o ficţiune a omenirii? Şi atunci, dacă Dumnezeu nu există, înseamnă că omul e stăpânul pământului, al întregului univers. Minunat! Dar mai poate fi virtuos fără Dumnezeu? Asta-i întrebarea! Mereu mă întorc în acelaşi punct. Fiindcă pe cine va mai iubi atunci omul? Cui îi va fi recunoscător, cui îi va înălţa imnuri de slavă? Rakitin râde. El susţine că poţi iubi omenirea şi fără Dumnezeu. Afirmaţia asta însă o poate face numai un mucos ca el, fiindcă mie nu poate să-mi intre în cap. Ce uşoară este viaţa pentru Rakitin. „Mai bine te-ai ocupa de extinderea drepturilor cetăţeneşti, mă sfătuia el azi, sau ai avea grijă să nu se urce preţurile la carne, şi-n felul ăsta ţi-ai dovedi mai eficient dragostea faţă de oameni decât cu toată filozofia ta”. Atunci i-am trântit-o şi eu de la obraz: „Tu, în schimb, zic, neavând nici un Dumnezeu, ai fi în stare să ridici singur preţul cărnii în momentul când ai avea posibilitatea s-o faci, ca să câştigi o rublă la o para”. S-a înfuriat. Ce înseamnă virtutea, poţi să-mi răspunzi, Alexei? Pentru mine, virtutea înseamnă un lucru, iar pentru chinez, cu totul altceva; prin urmare, nu este o noţiune absolută. Sau nu-i aşa? Ce întrebare perfidă! Să nu râzi de mine dacă am să-ţi spun că două nopţi n-am putut să închid ochii din cauza ei. Mă mir numai cum pot oamenii să trăiască fără să se gândească la asta?”

16 iulie 2013 la 18:34

Nicolae Steinhardt – „Acum ştiu, am aflat şi eu…”

“Când un om reuşeşte să facă ceva ce i-a solicitat mult efort, în el începe să lucreze trufia.
Cel ce slăbeşte, se uită cu dispreţ la graşi, iar cel ce s-a lăsat de fumat răsuceşte nasul dispreţuitor când altul se bălăceşte, încă, în viciul său. Dacă unul îşi reprimă cu sîrg sexualitatea, se uită cu dispreţ şi cu trufie către păcătosul, care se căzneşte să scape de păcat, dar instinctul i-o ia înainte!
Ceea ce reuşim, ne poate spurca mai ceva decât păcatul însuşi. Ceea ce obţinem se poate să ne dea peste cap reperele emoţionale în aşa manieră încât ne umple sufletul de venin.
Banii care vin spre noi ne pot face aroganţi şi zgîrciţi, cum succesul ne poate răsturna în abisul înfricoşător al patimilor sufleteşti.
Drumul către iubire se îngustează cînd ne uităm spre ceilalţi de la înălţimea vulturilor aflaţi în zbor. Blândeţea inimii se usucă pe vrejii de dispreţ, de ură şi de trufie, dacă sufletul nu este pregătit să primească reuşita sa cu modestia şi graţia unei flori…
Tot ce reuşim pentru noi şi ne aduce energie este menit a se întoarce către aceia ce se zbat, încă, în suferinţă şi-n păcat. Ochii noştri nu sunt concepuţi pentru dispreţ, ci pentru a exprima cu ei chipul iubirii ce se căzneşte să iasă din sufletele noastre. Succesele nu ne sunt date spre a ne înfoia în pene, ca în mantiile statuilor, ci pentru a le transforma în dragoste, în dezvoltare şi în dăruire pentru cei din jur.
Dacă reprimi foamea în timp ce posteşti, foamea se va face tot mai mare. Mintea ta o să viseze mîncăruri gustoase şi alese, mintea o să simtă mirosurile cele mai apetisante chiar şi în somn, pentru ca, în ziua următoare, înebunită de frustrare, să compenseze lipsa ei printr-un dispreţ sfidător faţă de cel ce nu posteşte. Atunci, postul devine prilej de trufie, de exprimare a orgoliului şi a izbînzii trufaşe asupra poftelor… Dar, dincolo de orice, trufia rămîne trufie, iar sentimental frustrării o confirmă.
Dacă ai reuşit în viaţă, nu te agăţa de nereuşitele altuia, pentru a nu trezi în tine viermele cel aprig al orgoliului şi patima înfumurării. Reuşita este energia iubirii şi a capacităţii tale de acceptare a vieţii, dar ea nu rămîne nemişcată, nu este ca un munte sau ca un ocean. Îngâmfarea şi trufia reuşitei te coboară, încetul cu încetul de pe soclul tău, căci ele desenează pe cerul vieţii tale evenimente specific lor.
Slăbeşte, bucură-te şi taci! Lasă-te de fumat, bucură-te şi taci! Curăţă ograda ta, bucură-te de curăţenie şi lasă gunoiul vecinului acolo unde vecinul însuşi l-a pus. Căci între vecin şi gunoiul din curte există o relaţie ascunsă, nişte emoţii pe care nu le cunoşti, sentimente pe care nu le vei bănui vreodată şi cauze ce vor rămâne, poate, pentru totdeauna ascunse minţii şi inimii tale.
Între omul gras şi grăsimea sa există o relaţie ascunsă. O înţelegere. Un secret. Un sentiment neînţeles. O emoţie neconsumată. O dragoste respinsă. Grăsimea este profesorul grasului. Viciul este profesorul viciosului. Şi, în viaţa noastră nu există profesori mai severi decât viciile şi incapacităţile noastre..”
„Acum ştiu, ştiu că orice ură, orice aversiune, orice ţinere de minte a răului, orice lipsă de milă, orice lipsă de înţelegere, bunăvoinţă, simpatie, orice purtare cu oamenii care nu e la nivelul graţiei şi gingăşiei unui menuet de Mozart… este un păcat şi o spurcăciune; nu numai omorul, rănirea, lovirea, jefuirea, înjurătura, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderarea, orice căutătură rea, orice dispreţ, orice rea dispoziţie este de la diavol şi strică totul.

Acum ştiu, am aflat şi eu… ”

Nicolae Steinhardt

Haruki Murakami, Pădurea norvegiană ( fragmente)

„Tristeţea care mă învăluie profund… nu aveam unde să îndrept o asemenea senzaţie, unde să o încui ca să scap de ea. Nu avea nici formă, nici greutate, nici nu mă puteam înfăşura în ea. Era asemenea vântului ce trecea pe lângă mine.”

(…..)

„Şi pe măsură ce trecea timpul, golul căpăta un contur tot mai limpede, un contur pe care pot să-l exprim în cuvinte astfel:

Moartea nu se află la polul opus al vieţii, ea face parte din viaţă.

Transpus în cuvinte, pare un clişeu, dar atunci nu erau doar cuvinte, ci chiar golul din sufletul meu. Moartea există. (….) Noi trăim şi o inspirăm în plămâni ca pe nişte firicele mici de praf.

Până în momentul acela eu înţelesesem moartea ca fiind complet separată şi independentă de viaţă. Coasa morţii pluteşte deasupra noastră, ştiam, dar la fel de bine ştiam şi că ne lasă în pace până vine după noi. Mi se părea cel mai simplu şi mai logic adevăr. Viaţa e aici, moartea e dincolo. Eu sunt aici, nu dincolo. În noaptea în care a murit Kizuki, mi-am schimbat complet optica. N-am mai fost capabil nici o clipă să consider moartea ( respectiv viaţa ) o problemă atât de simplă. Moartea nu mai era la polul opus vieţii, ea era în mine, fusese întotdeauna în mine. Oricâte eforturi aş fi făcut, nu puteam uita lucrul acesta. În noaptea aceea de mai, când l-a luat pe Kizuki, care împlinise doar şaptesprezece ani, m-a luat şi pe mine.”

(…….)

„Noi nu ne aflăm aici pentru a ne îndrepta, ci pentru a ne obişnui cu metehnele noastre şi pentru că una dintre cele mai mari probleme cu care se confruntă lumea este tocmai incapacitatea de a le recunoaşte. Aşa cum fiecare îşi are propriul lui mers, fiecare gândeşte, simte sau vede lucrurile în felul său. Chiar dacă vrei să corectezi ceea ce nu merge ca lumea, lucrul acesta nu se poate face peste noapte, iar dacă forţezi lucrurile, repari într-o parte şi strici în alta. Normal că el mi-a explicat în cuvinte foarte simple şi aceasta nu este decât una dintre problemele care mă frământă, dar cred că am înţeles ce-a vrut să spună. Probabil că nu ne vom putea obişnui niciodată cu metehnele noastre. Incapabili să găsim în noi înşine un locşor pentru durerea sau suferinţa provocată de aceste metehne, venim aici ca să scăpăm de ele. Atâta vreme cât ne aflăm la sanatoriu, nu supărăm şi nu deranjăm pe nimeni şi nici nu ne simţim deranjaţi, pentru că ştim cu toţii că suntem „anormali”. Este o lume cu totul diferită de cea în care am trăit înainte de a veni aici. ”

(…….)

„Din moartea lui Naoko am învăţat însă că nimic nu poate alina durerea pe care o simţim la pierderea cuiva drag.

Nici adevărul, nici sinceritatea, nici forţa, nici blândeţea, nimic, absolut nimic nu poate atenua durerea, tot ce ne rămâne de făcut este să luăm lucrurile până la capăt şi să încercăm să învăţăm ceva, chiar dacă ştim că ceea ce învăţăm nu ne va fi de niciun folos atunci când va trebui să ne confruntăm cu un nou eveniment neaşteptat. Cu vuietul valurilor şi cu şuieratul vântului în urechi, apăsat de asemenea gânduri, zilele treceau pe nesimţite.”

(….)

„Te rog, nu te mai consuma fără rost. Totul se petrece aşa cum îţi este scris şi chiar dacă faci eforturi să nu superi pe nimeni, lumea tot se supără dacă a venit momentul să se supere. Aşa-i viaţa, ce să-i faci! Nu vreau să-ţi fac morală, dar chiar cred că a venit timpul să înveţi asemenea lucruri. Eu am impresia că uneori vrei să determini viaţa să intre într-un calapod de-al tău. Nu se poate! Dacă nu vrei să-ţi petreci zilele într-un spital de boli mintale, deschide-ţi puţin sufletul şi lasă viaţa să-şi urmeze cursul ei firesc. ( ….) Te implor, fii mai fericit! Te rog să faci în aşa fel încât să fii fericit. (….) De aceea, sinchiseşte-te mai puţin de alţii şi, ori de câte ori ţi se iveşte prilejul, te rog să fii fericit. Îţi spun din propria experienţă că dacă scapi asemenea şanse – şi ele nu sunt decât două – trei în viaţă – o să regreţi apoi câte zile vei avea.”

Haruki Murakami, Pădurea norvegiană ( fragmente )