Început de august, e o zi de vară toridă, asfaltul încins de atâta căldură se topeşte sub paşii celor câţiva trecători care se mai află încă, la aceasta oră de amiază pe străzi. Soarele străluceşte intens pe cerul senin, trimiţând razele sale dogorâtoare asupra oraşului toropit şi aproape pustiu.

În ciuda avertismentelor celor din familie, care m–au sfătuit să nu călătoresc într-o zi cu temperaturi ce au atins în capitală 39 şi chiar 40 de grade, eu mi-am asumat orice risc şi am pornit la drum. Găsesc cu uşurinţă trenul cu care voi călători spre  Bacău, şi îmi ocup locul în vagonul 3. Atmosfera din tren e plăcută, instalaţia de aer condiţionat funcţionează în parametri, aproape că am o uşoară senzaţie de răcoare, de altfel, foarte plăcută. Celelalte trei locuri sunt ocupate de o tânără mamă cu doi copii, o fetiţă de cinci-şase ani, Petra şi un băieţel de doi-trei ani, Simon, numele lor aveam să le aflu foarte repede, chiar din discuţiile celor doi copii. Sunt frumoşi, cu părul blond auriu, poartă jeanşi cu bretele şi tricouri albe cu embleme frumos colorate.

Se pare că au pregătit din timp această călătorie cu trenul, merg la bunicii din partea mamei, care locuiesc în oraşul Piatra Neamţ. Fiecare copil are un rucsac propriu cu jucăriile şi jocurile preferate. Între ei se înfiripă o discuţie plăcută, inocentă, pură. Oamenii din jur zâmbesc, auzind replicile celor doi copii, care sunt bine crescuţi şi educaţi cu multă atenţie. Petra vorbeşte foarte corect, are un vocabular bogat, o dicţie perfectă, iar propoziţiile sunt ireproşabile. Simon e un copil ghiduş, nu poate încă să pronunţe literele ş şi r, şi datorită acestui fapt, dialogul celor doi copii devine încântător.

Deşi citesc o carte care necesită multă atenţie, nu reuşesc să mă concentrez, replicile copiilor îmi întrerup firul lecturii şi mă fac să zâmbesc.

Sunt minunaţi, au preocupări diverse, nimic strident sau răutacios nu se întâmplă între ei, aşa cum se obişnuieşte între copiii de vârste apropiate. Simon, văzând lanurile de floarea soarelui exclamă „uite, Petra, flori de soare!”, bineînţeles că sora cea mare îl corectează „Simon, se spune floarea soarelui”. Sunt uimiţi să vadă caii păscând pe câmp, ponei, în limbajul lui Simon. Văd şi o văcuţă care îi inspiră, şi împreună improvizează un cântecel pe care îl cântă la unison. Atmosfera dintre cei doi fraţi îmi transmite pace, linişte, predispoziţie la visare. E atâta afecţiune între copii şi mama lor, încât îmi dăruiesc şi mie din preaplinul frumoaselor lor sentimente, şi mă bucur şi eu de bucuria lor. La un moment dat copiii îşi aduc aminte de covrigii calzi cumpăraţi în Gara de Nord. Petra în grija căreia se aflau covrigii, îşi dă seama că i-a uitat, undeva, tot în acest vagon, cu câteva rânduri mai în faţă. Foarte serioasă, Petra recunoaşte că a greşit „Doar eu sunt de vina, ştiu asta, totuşi doresc să mănânc covrigi”! Ca un ecou, Simon repetă „vleau covligi”.

În sfârşit cu ajutorul mamei, covrigii sunt recuperaţi şi copiii încep sa-i consume cu multă plăcere.

Ceva mai târziu, tânăra mamă, scoate din nişte cutii roşii şi albastre, pachete cu diverse bunătăţi pregătite de acasă, cu multă dragoste pentru îngerii ei. Dialogurile spumoase ale copiilor, fac timpul să zboare cu repeziciune. Din vorbă în vorbă, îşi aduc aminte de ochii albaştri ai bunicului, doresc să-i dăruiască, fiecare, câte o planşă desenată, în care şi ei să fie personaje importante. Desenează Petra, desenează Simon, e multă tăcere şi concentrare. „Simon, te rog nu mai irosi hârtia!”  Pe planşa Petrei, Simon este micuţ, aşa cum este în realitate, dar el doreşte să fie mare şi ia atitudine spunând „Petra, de ce m-ai desenat aşa de mic, eu sunt mare!”

La un moment dat, Simon începe să râdă cu poftă, şi nu se mai poate opri. Treptat totul alunecă pe o pantă îngrijorătoare, Simon intră într–o stare de agitaţie continuă. Mama doreşte să-l liniştească, să-l convingă să doarmă. Nimic nu reuşeste să-l domolească pe Simon, se încordează, râde, repetă câteva cuvinte în neştire, după care iar hohote de râs interminabile. Petra, la început încearcă să alimenteze această stare de veselie şi amuzament. Mama îi şopteşte ceva fetiţei la ureche, Petra se linişteşte, dar Simon continuă să se zbată, să râdă, să se agite. Tânăra şi frumoasa mamă este la capătul puterilor. Nu ştie ce să mai facă, îl ia în braţe pe Simon şi se plimbă cu el pe culoarul vagonului. În cele din urmă, băieţelul se linişteşte, ochişorii lui au devenit închişi la culoare, după zbuciumul pe care l-a traversat. Mă priveşte cu ochii lui aproape închişi, intenşi, nu-i pot suporta privirea. Lacrimile îmi inundă ochii, gata să se prelingă şiroaie pe obraji.

Cât timp mama s-a plimbat cu Simon, Petra parcă maturizată în câteva ore, mă priveşte cu ochii ei frumoşi şi serioşi „ ….aşa face el…, mereu….”, si poate ar fi avut mai multe de spus, avea multe întrebări pe care şi le reprima, să nu-l supere pe Simon, să nu o supere pe mama.

Aş fi vrut să îmbrăţişez fetiţa, să-l mângâi pe Simon. Parcă făceau parte din mine sau eu eram parte din ei, sau cu toţii eram parte din ceva nemărginit şi binecuvântat, ceva mai presus de noi, oamenii. Simţeam iubire faţă de aceşti copii, faţă de mama lor! Înţelegere, răbdare, calm, toate aceste calităţi răzbăteau prin fiecare fibră a corpului ei. O linişte profundă îmi invadează adâncurile cele mai profunde ale inimii, gândurile inutile se îndepărtează tiptil, iar în locul lor, doar iubire pentru copii, pentru mama ce veghează mereu, fără să se revolte, fără să judece, fără să se întrebe „ de ce tocmai mie?”.

Doar o imensă umilinţă şi smerenie. Îşi duce crucea cu demnitate. Iubirea ne conectase pe toţi cu plinătatea, tăria şi forţa ei. Mi-am luat la revedere şi am coborât în Bacău. Doamne binecuvântează această mamă minunată şi crucea ei pe care o are de dus!

 

Joi, 8 august 2013, Bucureşti

 

Rodica Dascălu